Connect with us
Pub
Calin Georgescu Calin Georgescu

Editorialul zilei de Călin-Liviu Georgescu

Arhitectul și Bucureștiul

Mi-a dat un amic un ”Like” la o veche postare (veche dpdv Facebook, adică de acum vreo 2-3 luni), postare în care răspundeam unei doamne care era de părere că vila Costa-Foru ”face parte din cotidianul cultural românesc și trebuie redată publicului”. Eu i-am răspuns că, pe vremea când a fost făcută casa Costa-Foru, oamenii își făceau case de locuit, nu muzee, așa cum ni se pare nouă că-s ele acum, și în plus, casa omului e casa omului, nu poți să vii tu azi la el în casă și să-i zici că acum e casa publicului, așa cum au făcut rușii, dar i-am răspuns mai pe lung, nu așa pe scurt. Însă, recitind ce-am scris, mi-a atras atenția un comentariu la acea postare, unde o doamnă scria că ”Bucureștiul are nevoie să-și spună istoria”. Atunci nu am dat atenție acelui comentariu, zicând că-i o lozincă, un clișeu, dar azi, fiindcă tocmai fusesem pe Bulevardul Lascăr Catargiu, la Secția 1 poliție, cu niște trebi, și iar mi-a zgâriat retina oroarea aia de clădire de aluminiu și termopane înfiptă între casele istorice de pe Bulevard (construită pe mandatul de primar al lui Băsescu), mi-am dat seama că, da, este important ca Bucureștiul ”să-și spună istoria”, dar încă și mai important este ca Bucureștiul să înceapă să-și facă una nouă. Iar în acest caz, fiind vorba de case, să și-o facă construind cum se cuvine, măreț și admirabil, la cel puțin nivelul înaintașilor. Eu în ultima vreme, văd tot felul de arhitecți ofuscați de cum arată Bucureștiul, și multă vreme am considerat că au dreptate să fie așa, fiindcă și eu ca (fost) om de cinema, sunt ofuscat de cum arată industria de film în România, adică, cum ar veni, aveam înțelegere, așaaa, ca între artiști. Însă greșeam. Responsabilitatea arhitectului este infinit mai mare, atât de mare, încât nu ai greși deloc dacă ai spune că fiecare clădire care a apărut în București în ultimi 27 de ani are viza unui arhitect și, nu rareori, viza prestigioasă a câte unui onorabil lider al Ordinului Arhitecților. De aceea, cred că dacă toată energia cheltuită de adoratorii frumoaselor locuințe interbelice s-ar îndrepta mai bine ca o presiune publică asupra arhitecților contemporani botiști (adică care pun botul la proiecte mizerabile), care tac chitic și ștampilează mizerii prin primării și ministere, arhitecți care, poate chiar în acest moment dau viza în orb, sau pe șpagă, sau la oha, pe cine știe ce oroare de care o să ajungem să ne crucim mâine, Bucureștiul ar începe să aibă și o actualitate urbanistică, nu doar o istorie. Mie, unul, îmi este clar că politicienii au umplut administrația de hoți, corupți și incompetenți, iar ăștia au produs Bucureștiul care se vede, deci nu am așteptări de la ciumeci. De la arhitecți, da. Fiindcă , fiind cel aflat în proximitatea nemernicului de primar, și de a cărui viză depinde, în final, urbanismul Capitalei, este omul nostru cel din linia întâi. Dacă el trădează, sau se lasă pradă nostalgiilor, suntem pierduți, și vom sta mereu cu capul sucit spre trecut, doar ca să nu vedem cocioabele moderniste din prezent. De aceea, eu nu am deloc emoții la urbanismul interbelic. Sunt ocupat să am frisoane la urbanismul de azi și de mâine.

Călin Georgescu, Stiri Online TV


PS: redau mai jos postarea inițială de pe Facebook, fiindcă mi se pare încă de actualitate:

”ÎNCĂ DOUĂ VORBE DESPRE CASA COSTA-FORU, fiindcă se leagă de ceea scriam mai jos despre comuniști și Vulcănescu… După Naționalizarea din 1948, comuniștii au preluat casa Costa-Foru așa cum era, iar familia, cu tot cu copii, a fost mutată în mansarda clădirii, la care avea acces, nu prin față, ci pe scara de serviciu, prin curtea din spate, care dă în strada Ienăchiță Văcărescu. Începând din ’48 și până în ’90, nici unul din membrii familiei nu a mai avut acces la partea de jos a casei, corpul principal de casă, pe care comuniștii l-au transformat, pe de-o parte, în ateliere pentru artiștii de la Belle Arte, și pe de altă parte, în hogeac pentru chiolhanuri de partid. Și cam asta fost contribuția comuniștilor la ”destinul casei”, ceea ce e nasol, dar se putea și mai nasol, fiindcă multe case din cartierul Șerban Vodă-11 Iunie, au căzut sub buldozere, fără multe discuții și regrete, după cum se știe (deși nu așa multe ca dincolo, în Uranus, fiindcă, de exemplu strada unde care m-am născut eu, Cazărmii, a dispărut în totalitate). Notez asta și apropo de comentariul pe care l-am primit pe pagina de Facebook a casei, de la o doamnă care scria ”casa face parte din cotidianul cultural românesc și trebuie redată publicului”. I-am răspuns și eu că nu știu care-i ”cotidianul cultural românesc”, că muzeele stau mai mult goale, dar în schimb televizoarele stau mai mult pe Antena 3, seriale turcești și Vocea României. Înțeleg, da, casa ”are lipici”, fiindcă vine din timpuri și dintr-o societate în care care vilele erau construite și locuite de oameni care aveau valoare, și nu doar valoare financiară, iar cu toții tânjim la acea societate, pe care o percepem ca fiind mai civilizată decât asta a noastră, de azi. Dragul de această casă vine tocmai din această tânjire, de parcă, dacă ne-am freca de casa Costa-Foru, s-ar lua și pe hainele noastre ce aveau cei-de-dinainte-de-comunism. Dar nu merge așa. De exemplu, din 1894 și până în 1935, casa a fost locuită de comanditarii casei, Maria Costa-Foru Paspati, (nepoata bancherului bucureștean Christoph Zerlenti) și C.G. Costa-Foru (fiul primului rector al Universității din București, ministru de Justiție în timpul domnitorului A.I.Cuza), împreună cu copiii lor. Printre obișnuiții casei se aflau I. Slavici, Ștefan O. Iosif, Gala Galaction, David Emmanuel, și, la altă generație, Dimitrie Gusti, Dinu Noica, H. H. Stahl, și alții. De asemenea, printre acești ”alții”, se mai afla și Mircea Vulcănescu. Or, azi, ”cotidianul cultural românesc”, n-are probleme să asiste placid la ștergerea din amintirea publică și din istorie a lui Vulcănescu și a altora. Deci, a se scuti. Frecați-vă, mai bine, de vila lui Dragnea din Alexandria, că poate se ia pe haine ce are ăla de-a ajuns bogat și respectat. Deși, mă tem că s-a luat deja. Zic. https://www.facebook.com/casacostaforu/

Advertisement Pub

Editorialul zilei de Călin-Liviu Georgescu

De ce este important să avem lideri care vorbesc corect românește

Calin Liviu Georgescu

Calin Liviu Georgescu

Din când în când apar înregistrări cu înalți demnitari români care se căznesc să vorbească englezește sau franțuzește la vreun eveniment internațional. Mulți îi blamează fiindcă pocesc limba aia străină și se fac de râs. Eu îi blamez fiindcă încearcă. Dacă nu ești fluent într-o limbă străină, mai bine taci sau vorbește în limba ta, folosind un traducător bun. În plus, cred că limba română merită să fie auzită mai mult în lume. E o rușine să stâlcești o limbă străină, dar nu-i deloc rușinos să spui că preferi să vorbești în limba țării tale.

Pe de altă parte, să nu vorbești corect limba română este de neiertat, atât pentru orice român, cât mai ales pentru funcționarii publici și oamenii de stat. Mai ales aceștia din urmă, ei sunt pur și simplu obligați să vorbească corect românește, asta ca un minim, fiindcă de preferat ar fi să fie capabili să folosească și o retorică adecvată, mai elevată, prin care să comunice publicului nu doar că este bine să fii un om citit, dar și să transmită, prin frumusețea limbajului folosit, mesajul că educația și cultura îl ridică pe om, atât în ochii semenilor săi, cât și în carieră. Liderii unui stat sunt reprezentanții națiunii, însă aceia care pocesc limba română îi reprezintă numai pe românii delăsători sau pe aceia care au ales (de voie sau de nevoie) să ignore faptul că un om, o societate, o civilizație, evoluează numai prin cultură și educație. De aceea, cei care se prezintă în fața publicului cu o română stâlcită sunt suspecți din start, și trebuie sancționați prin marginalizare, pentru că ei, prin ignoranța lor fățișă, făcută publică, infirmă chiar valorile de bază ale civilizației. Ba mai mult, omul ignorant, ar putea să se simtă încurajat să insitse în ignoranța sa, văzând că oameni ca el ajung în funcții înalte.

De aceea, eu zic că cine are dubii în legătură cu valoarea pentru societate a unui lider care nu vorbește corect românește este dator să-și  exprime aceste dubii și să descurajeze, atât cât poate, ascensiunea acestora.

Cineva îi numea pe aceștia ”oameni primitivi”. Greșea. Primitiv este acela care nici măcar nu știe că poate evolua. Pe de altă parte, ignorantul este acela care știe că se poate educa, știe și cum, dar ignoră toate acestea, alegând să nu mai evolueze ca om și ca român, fiindcă vorbim aici despre cunoașterea limbii române. Și cum poți ajuta societatea, România, românii să evolueze dacă tu însuți ai ales să stagnezi?

Călin Liviu Georgescu

Mai mult

Breaking News

Editorialul zilei de Călin-Liviu Georgescu: ”Renașterea lui Bobu”

Calin Liviu Georgescu

Calin Liviu Georgescu

Pentru cui îi pasă de imaginea Statului Român în lume, este stupefiantă muțenia Guvernului, ca instituție de Stat, a Parlamentului, ca reprezentant ala națiunii și a PSD, ca partid de guvernare, după publicarea Raportului MCV 2018. Lipsesc comunicatele oficiale, lipsește un punct de vedere minimal, măcar un simplu ”am primit, vom citi, răspundem mâine” sau ceva, un gest elementar de civilizație a comunicării. N-am idee dacă există un șef de presă, un consilier, o echipă de comunicare în instituțiile alea, sau dacă a comunica fluent și clar mai este posibil azi în acele organizații. Sigur, rapoartele MCV sunt, în principiu, abuzive, ne-necesare, Comisia Europeană având la dispoziție mijloace și canale de verificare și control mult mai eficiente (dacă eficiența este scopul). Totuși, Comisia Europeană nu este un fleac, este guvernul guvernelor Uniunii Europene și dacă CE dă un telefon oriunde în Europa, este de bun simț să răspundă cineva la capătul ălălalt. Dar atitudinea asta nasoală adusă de PSD în instituțiile Statului, de ”hai să ne închidem telefoanele”, de țopârlan mut care strânge din dinți, tace și merge înainte sub o ploaie de pietre și înjurături, este din altă epocă, o epocă a primitivismului instituțional, care amintește mai degrabă de ziarul Scânteia, unde orice bășină era verificată și răs-verficată și ținută în stand by până dădea verde ”șeful ăl mare”. Gregarismul comunicării guvernamentale iese și mai bine (sau mai rău) în evidență, cu cât CSM a publicat deja un punct de vedere clar, punctual și documentat, punct de vedere care, în mod surprinzător, este favorabil Guvernului, în mare parte. D-aia zic, poate că ceea ce îndeobște numim azi dăncilism și dragnism nu sunt simple sarcasme de Facebook, ci este chiar sindromul nesimțirii, al cefei groase și al mucilor în fasole, al rahatului împins sub preș și al cozmâncismului bont. Cu mutul pe toantă călcând. Renașterea lui Bobu. Doamne- păzește!

Călin-Liviu Georgescu

Mai mult

Editorialul zilei de Călin-Liviu Georgescu

Ce să-i scrii unui trol atunci când el te troleaza pe Timeline și tu nu crezi în ”Block”

Calin Liviu Georgescu

Timeline-ul meu (și nu numai al meu, sunt sigur) s-a trezit la viață din 10 august încoace,  și asta mai ales datorită unui domn care insista de zor să ”mă implic”, să fiu un ”cetățean al cetății” și altele.

Inițial, i-am răspuns cu moderație la comentarii, însă atunci când mi-a indicat, printr-un link, un articol din presa online ”pro-revoluție”, articol care dânsului i se părea că îi exprimă ideile, m-am angrenat să-i răspund pe larg, într-o postare care a ieșit prea lungă pentru caseta de comentarii, așa încât o reproduc aici, cu gândul că poate fi util, atât celor trolați ca și mine, dar și trolilor, ca descurajare.

”Stimate Domn, iar faceți activism pe Timeline-ul meu și numai din respect pentru marele volum de text pe care l-ați desfășurat aici pe durata a doar câteva zile am dat click pe link-ul pe care mi l-ați dat, ca să văd ce v-a plăcut în presă.

V-a plăcut articolul acesta: ”7 lucruri cheie pe care societatea românească le poate face pentru a schimba balanţa în favoarea celor buni”.

Am vrut să-l citesc, însă m-am blocat chiar la început, la titlul articolului, căci titlul denotă o atitudine civică și intelectuală pe care eu o detest în secret, iar acum, fiindcă tot m-ați îndemnat să ”mă implic”, iată, o detest și fățiș, în ”public”, tocmai pentru ca cei câțiva troli, surferi online, curioși, amici și prieteni care trec din când în când p-aici să înțeleagă mai bine ce și cum gândesc eu și să se mai abțină, atât cât este omenește posibil, de la a-mi testa reacția la politică, politicieni și jurnaliștii lor.

Ei bine, cred că titlul articolului care v-a plăcut este oribil: ”7 lucruri cheie pe care societatea românească le poate face pentru a schimba balanţa în favoarea celor buni” (nu mai zic că exprimarea corectă este ”a înclina balanța”, fiindcă a ”schimba balanța în favoarea” însemnă a măslui chestia). Este nociv când cineva împarte oamenii în ”cei buni și ”cei răi”. Eu cred că-n viață suntem cu toții buni și răi în același timp și, ocazional, în funcție de sistemul de referință de la un moment dat, punem eticheta de ”bun” sau ”rău” unuia sau altuia.

Că viața-i lungă și orice om trece inevitabil prin aceste etichetări succesive, e când bun, când rău, când sus, când jos, iar uneori se etichetează chiar și el pe sine, ca prostul. Oricum ar fi, nu este nimic permanent, iar dacă sunteți cumva creștin, știți deja că ”răutatea” este dizolvată în mod miraculos la finalul vieții, prin taina mântuirii, deși în anumite condiții. Deci, mai încet cu cei buni și cei răi. E inutil, în final.

Personal, am ales să consider că toți oamenii sunt buni tot timpul, doar că, ocazional, punctual, unii, inclusiv eu, o mai dau de gard. Astfel, pot să trăiesc într-o lume ceva mai bună, unde răul și răii nu există, ci există doar crize, mai mari sau mai mici, mai ușoare sau mai apăsătoare, provocate fie de către oameni buni rătăciți temporar, fie de către oameni buni în devenire.

În societate, lucrurile sunt și mai simple. Eticheta de ”răi” se aplică îndeobște numai celor care încalcă legea la un moment dat și nici atunci permanent, fiindcă pedeapsa îl absolvă de vină și îl face pe om bun la loc în ochii legii și ai societății. Chiar și așa, nici încălcarea legii și nici pedeapsa nu-l fac pe un om să fie un ”om rău”, căci de cele mai multe ori, ”binele învinge” și omul se dă definitv pe brazdă, devine ca toți ceilalți, când așa-când așa.

În general, societatea merge pe încredere, iar această particularitate aparține în mod special societăților democratice, clădite pe principii umaniste, așa cum este și societatea românească, și eu zic Slavă Domnului pentru asta, că n-a fost mereu așa.

Din toate aceste motive, eu cred că cel care insistă să împartă oamenii și societatea în buni și răi este un activist politic nemernic, asta ca un minim, căci poate fi foarte bine și un inflamat agresiv și un incult iresponsabil, un activist politic de cea mai joasă speță, chitit anume ca să răspândească ura și dezbinarea printre oameni, fie din naivitate (căci el poate crede sincer că face lumii un bine), fie din ordin. În fond, nici nu contează, de ce face omul mizerie, căci mizeria s-a prezentat deja, obiectivul ar trebui să fie cum să facem curat, nu să aflăm cine și de ce este un mizerabil cu repetiție.

Atunci când tu, ca om întreg la cap și jurnalist, scrii ”7 lucruri care te așează de partea binelui”, nu faci decât să decizi că cine nu intră în normă este un om rău și condamnabil. Grea responsabilitate și-a luat jurnalistul ăla! Păi, nici popa nu face asta, și popa are zece criterii, nu șapte!

Țara asta nu-i străină de împărțirea omenilor în buni și răi. I-au mai împărțit rușii în 1947, i-a mai împărțit încă o dată Iliescu, în ”oamenii muncii și moșieri” în 1990. Acum îi împarte Iohannis în ”PSD-iști și cetățeni cu spirit civic”. Și-atunci, și-acum au avut jurnaliști sârguincioși care și-au pus timpul și talentul în slujba ”cauzei” momentului. Totuși, nu toți.

Mie nu-mi plac jurnaliștii care aleg o ”tabără” politică și devin inamicii celeilalte, fiindcă, de fapt, în tabăra cealaltă sunt tot oameni, iar tu, ca jurnalist, ești dator să-i servești pe toți, nu doar pe ”ai tăi”. Sunt cazuri în care au murit oameni fiindcă un jurnalist a arătat cu degetul spre acela care i se părea lui atunci că ar fi om ”rău”, sau dimpotrivă când a lăudat un om ”bun” și ăla era un asasin, cel mai recent zilele acestea în Danemarca. E clar că nu mai ești un jurnalist când alegi o tabără politică, ci devii doar încă un activist politic care scrie. Eu, p-ăștia nu-i citesc.

Binele și răul sunt chestiuni atât de relative, încât jurnalistul care se bagă el să le clarifice se înșeală negreșit. Vă amintesc că imensa majoritate a nemților care trăiau în Germania anului 1941 erau sincer convinși că trăiesc în cea mai bună societate posibilă și că Hitler și nazismul reprezintă binele, iar asta nu era vocea propagandei, ci era convingerea imensei majorități a cetățenilor germani la acel moment. Abia câțiva ani mai târziu au înțeles că nu era deloc așa.

Cu alte cuvinte, n-ai dom’le cum să ai certitudini în materia asta! Nimeni n-are. Tot ce poți face este să ai încredere în principiile fundamentale ale societății.

Or, mie instinctul îmi zice că politicianul care, principial, acceptă să-i dezbine pe oameni, ca instrument de lucru, n-o să stea să-i îmbine la loc mâine, când vine el la putere. Ar fi și ilogic pentru el, că el a venit la putere dezbinând, doar n-o să se apuce să facă invers de cum a câștigat, nu?

D-aia eu nu cred în ăștia (Iohannis, Cioloș, USR, PNL), și d-aia nu-s curios ”să arate și ei ce pot”. La nivel de principii ale acțiunii politice, mi-au arătat deja. Sunt niște mizerabili dispuși să dea la spate principiile și respectul pentru lege atunci când le convine.

Știu, unii zic acum: ”la cazuri excepționale, măsuri excepționale!”. Dom’le, nu-i așa. Principiile sunt principii, or le ai, or nu le ai, că ele-s sudate-n osul omului, nu sunt o banderolă pe braț. Nu poți renunța la ele, că renunți la tine. Așa că, scutiți-mă cu principialitatea intermitentă. Aia nu există.

Însă chiar și așa, cu jurnaliști-activiști la tot pasul, vă atrag atenția că a fi un bun cetățean NU însemnă a face politică 24/7.

De cele mai multe ori, un bun cetățean este ocupat să-și vadă de treaba lui, să-și urmeze cariera, visurile, bunăstarea, sau ce crede el că merită să facă. Asta-i treaba cetățeanului. Și, de cele mai multe ori, să prinzi și să citești o carte bună și apoi să-l faci și pe altul s-o citească poate fi cel mai patriotic act pe care un cetățean îl poate face într-o viață și, în cele mai multe cazuri, ăsta-i și singurul patriotism pe care un om are ocazia să-l practice, că țara nu-i cere să-și dea viața prea des pentru ea, din fericire.

Așa că, mai scutiți-mă cu jurnaliștii-activiști, dar mai ales cu urgența de a mă înrola eu într-una din taberele de activiști care primesc membri acum.

Vreți să faceți revoluție? Faceți fără mine, eu am mai făcut una, mi-ajunge. Vreți să trăiți într-o revoluție permanentă, ca pe vremea lui Castro și Ceaușeascu, treaba Dvs, dar eu, ca cetățean pașnic al unei societăți democratice, voi susține jandarmii care vă dau la gioale.

Însă dacă revoluția Dvs învinge și îmi băgați iar Statul și activiștii în casă și în viață, abia atunci aveți un inamic în mine.

Așa cum am mai scris aici, să trăim în Capitalism înseamnă să ne străduim să strângem capital și cu acel capital să producem valoare și bunăstare pentru noi și pentru alții. Pe de altă parte, dacă trăim în Activism, atunci strângem doar activiști și producem un căcat.

D-aia eu zic că, omenește, principial, ba chiar și igienic vorbind, activismul nu merită deranjul. Cu scuze că m-am desfășurat în scris aici, nu îmi place să scriu texte lungi în caseta de comentarii că este îngustă și are font mic și se întinde la nesfârșit. Sper doar, ca prin textul meu, să nu fi trezit la viață activistul din careva. Iar dacă, totuși, oroarea s-a produs și monstrul s-a trezit, îmi cer mii de scuze. N-a fost cu intenție.”

Călin-Liviu Georgescu

Mai mult