Una cu Adrian Sârbu

Una cu Adrian Sârbu

Ai să zâmbești când ai să afli, dar nu tot ce face sau spune mogulul media Adrian Sârbu este inspirațional, iar dacă mai și citești ce scrie acum ca editorialist ai să te crăcănezi de râs direct.

Stăteam la o tărie cu un amic, absorbind shabby chic-ul Centrului Vechi, dizolvând niște ambianță în băutură, atât cât să merite să dăm pe ea cât ne-a venit pe bon, triplu față de cât făcea dacă luam băutura de la Mega și-o beam acasă, în confort și-n pahare curate.

Ședeam cam prost, înghesuit lângă un ficus care îmi flutura o frunză vioaie pe lângă chelie, pe un taburet fancy care se bălăbănea trendy pe piatra cubică de pe Covaci, cu fața spre o șaormerie care tot asmuțea spre mine niște aburi turbați, de-a trebuit să-mi schimb cămașa când am ajuns acasă, că mirosea a”cu de toate”, și nu a trabuc și whisky, cum era ideea inițială, că d-aia ieșisem la un pub, să ne publicăm dosurile pe piele natur de fotoliu esquire, nu să stăm ciuciți pe ulița hipsterilor și să jucăm popa-prostu cu replici din liceu, gen ”ia uite-o și p-asta”. Așa c-am dat-o pe politică, măcar să părem intelectuali, că inadecvați eram deja.

La politică ne pricepeam mai bine decât la ales cârciumi, ba chiar eram și în acord pe toate topicele zilei, cum ar fi ”Ce zici de hoții ăia”, ”Jos statul mafiot” și ”Unde crezi că-s banii”, așa încât singura noastră preocupare (ba chiar competiție), a devenit aceea de a găsi o sintagmă, o expresie, o poantă care să exprime cel mai bine tristețea că România ar avea acum borduri de chihlimbar și autostrăzi infinite de cristal care urcă la cer, ca în desenele animate de la Disney, la câți bani au băgat românii în curul Statului. Tot căutam în minte, printre bancurile vechi și poantele de rezervă , concluzia haioasă cu care să închidem seara, ca un corolar pilduitor și memorabil la nevinovata noastră dezbatere politică cu înjurături, nu de alta, dar măcar să avem și noi un beneficiu spiritual de la ieșirea aia, să-l ducem acasă, la cei dragi, ca pescarul care, dacă n-a prins nimic toată ziua, cumpără seara niște pește de la piață, măcar să facă un sens din toate râmele pe care le-a irosit pe baltă.

Cum concluzia scăpărătoare întârzia să apară iar mica noastră socializare risca să n-aibă fâs, am apelat la dude, aceste structuri narative moarte aplicate pe celebrități vii, și anume la un citat din Adrian Sârbu, mogulul artistic,  cel care-a făcut din profesie o religie și a denumit-o ”Cash”, el mai fiind renumit și pentru că a fost primul Netflix român, că dădea la TV seriale americane noi. A mai fost cunoscut și pentru că răpea niște de-alde nimeni cu acte de pe stradă și-i transforma în niște de-alde nimeni faimoși, cum a fost, de exemplu, editorialistul ăla cu tenisul, care era mai citit în ziare decât în cărți, căci omul nu se limitase la dude, vroia eternitate prin librărie, ceea ce nu i-a ieșit, și poate că-i mai bine, efemerul fiind, în opinia mea, insuficient prețuit în ziua de azi, uite, de exemplu, Cărtărescu, care iar n-a luat Nobelul.

Pe scurt, iată pilda ce-am pilduit.

Cică a fost odată, demult, o ședință ”de mui” în Mediapro, mogulul dând directorilor de la multele sale companii beneficiul meritat al unui manageriat mediocru, cu niște vorbe care, dacă n-au fost încă înbloguite, le consemnez eu acum, ca să dureze și să lumineze și pe alții, așa cum ne-au luminat și pe noi, pe mine și pe amicul meu, atunci, în Centrul vechi, ca o revelație despre ce și cum ar trebui să-i dai Statului, dacă tot ține el morțiș să-i dai ceva.

”V-am băgat pe gât bani. V-am băgat pe gât mașini și case”, se adresase Adrian Sârbu unei adunări nocturne de directori spășiți. ”Și voi ce mi-ați dat în schimb?” Liniște. ”Un căcat!” Pauză. Adrian Sârbu scanează mizerabilii. Ăia tăceau, morți. ”Păi dacă eu vă bag bani pe gât și voi scoateți pe partea celalată căcat… Atunci nu-i mai bine să fac o economie și, în loc de bani pe gât, să vă bag direct căcat în cur?”

Și, sigur de efect, mă las cu scaunul pe spate, capul îmi dispare sub frunzele de ficus, dar nu contează, las povestea să prindă ecou și impact. Însă, zero.

”Și care-i poanta?”, mă întreabă amicul.
”Păi, asta”, zic.
”Adică, ce? Să nu mai dăm bani la Stat, că oricum, se-alege un căcat de ei, asta-i ideea?”
”Păi, da. Nu?”
”Și ce, să ne-apucăm să ne punem singuri borduri?”
”De exemplu.”
”Hm.”
”Hm.”
Trecem peste. Plătim să plecăm. Ne uităm la banii pe care-i lăsăm pe masă. Cam mulți. Plus bacșiș. Amicul îmi citește gândurile și, mai mult ca să nu mă simt eu prost că mica mea istorisire n-a pocnit, zice: ”Lasă, mă. Să și-i bage-n cur”. Râdem. El, sincer.

Călin Georgescu

Director Editorial stirionline.tv