Pleaşca lui Johannis

Pleaşca lui Johannis

Fiecare cu scenariul lui, dar numai scenariul lui Johannis vine în plic de la Bruxelles. Noi, ceilalţi, credem că suntem personaje, dar abia dacă suntem nişte chibiţi. Nici scenariul meu nu face excepţie. Chibiţez, aşadar, că dacă protestele se vor încheia cu abrogări, va fi prea puţin.

Iar dacă va pleca PSD de la guvernare, tot prea puţin va fi, fiindcă alternativa tehnocrată (sau, şi mai rău, guvern de uniune) este şi incompetentă, şi nerelevantă pentru progresul civismului, sau în sens mai larg, pentru progresul a orice în România.

Desfinţarea PSD (aşa cum cred că se va întâmpla) ar fi nedreaptă, fiindcă ar trebui însoţită şi de desfiinţarea mamelucilor la fel de corupţi de la dreapta, care nu sunt cu nimic mai curaţi, mai buni sau mai capabili. Întâmplător, dreptacii sunt acum de partea bună a istoriei, dar nu pe merit, ci doar fiindcă erau şi ei pe acolo când s-a sucit trendul.

Iar o reformă totală este imposibilă cu Johannis preşedinte, deoarece, datorită personalităţii sale mici şi triste, viitorii lideri agreaţi de el nu vor depăşi clasa Gorghiu-Cioloş-Guseth, asta preventiv, ca să nu devină centre de putere, vorba lui Dragnea.

Johannis se dă acum mai viteaz ca Mihai înainte să-l taie Bathorii, dar, spre deosebire de voievod, nu este stăpân pe vitejia sa, el fiind, încă din faza de prospect, gândit ca un interimar, până când Comisia Europeană îşi va impune şi la noi liderii şi reformele pe care le consideră necesare, desigur, cu sprijinul instituţiilor de la sala de forţă utilată cu aparate de la Washington care, din construcţie, nu ştiu să jure fidelitate decât cu faţa la vest, nu cu faţa la drapelul din faţa unităţii.

Oricum ar fi jurat, Kovesi, ca şi alţi justiţiari mediocri născuţi cu mâna lipită de un chipiu imaginar, va trebui să plece odată cu valul alb şi înspumat iscat chiar de dânsa, deoarece, oricât ar fi cucuveaua de ascultătoare, nu poate duce decât pe gură proiecte de anvergură.

Dar numai mai târziu, abia după ce reformele vor flutura mândre pe Bucegi, abia după ce lupta anticorupţie va fi câştigată, iar din zgîrie-norii de paturi suprapuse de la Jilava se va auzi corala „mă-căiesc, mă-căiesc”, şi abia după ce socialiştii vor fi reduşi la un club de speriaţi răsfiraţi, abia atunci protestatarii de azi vor avea un ceea ce americanii numesc „Wake Up Call”.

În acel moment, toate delicioasele slăbiciuni balcanice la care ne-am dedat cu toţii, cum ar fi reticenţa de a ne angaja politic, blândeţea cu care ne-am exrpiamat spirtul civic, nu în mulţime, la grămadă, ci unul la unul, în fiecare futută de situaţie de viaţă, precum şi lipsa de solidaritate reală, educată şi practicată zilnic, şi de ce nu, toleranţa colectivă la manele, toate aceste mici fleacuri importante ne vor exploda în cur ca o plăcintă fierbinte de la McDonalds pe care ne-am aşezat de curiozitate.

Şi abia atunci ne vom trezi că trăim într-o ţară legiferată de alţii, cu o disciplină ca-n Germania (nu şi cu aceleaşi salarii), dar locuită de mioritici blânzi care se vor întreba într-una, unii pe alţii: unde-i ţara?

De fapt, prin protestele împotriva mojicilor jegoşi de azi, ne alegem mojicii scrobiţi de mâine.

Şi eu nu sunt deloc sigur că mojicia expatului austriac, olandez, belgian sau francez care vine la butoanele româneşti (vezi Clotilde) va fi mai suportabilă decât mojicia pesedistului aflat la guvernare, mai ales atunci când trebuie să suporţi şi zâmbetul clismatic cu care Johannis va pecetlui înfăptuirea mediocrităţii triste în România.

Dacă nu pentru toate cele de sus, măcar pentru acea strâmbătură de zâmbet plat-triumfător pe care o prevăd mai ceva ca Baba Vanga, Johannis nu merită beneficiile protestelor din România. Ce pleaşcă pe el!

Călin Georgescu