Dunkirk pe românește

Dunkirk pe românește

Este greu, aproape imposibil, să definești patriotismul ca pe o simplă artă de a supraviețui, dar filmul Dunkirk (acum pe ecrane) face exact asta, și făcând asta, ne ajută și pe noi, românii, să ne înțelegem pe noi înșine mai bine. Cum poate fi ”patriotic” să nu vrei nimic altceva decât să-ți salvezi pielea? Cum poți fi mândru, nu că te-ai ridicat după un eșec, dar că pur și simplu, i-ai supraviețuit? Ba mai mult, cum poți rămâne tu însuți atunci când știi exact că viața îți aliniază în viitorul apropiat numai eșecuri, unul după altul? Văzând Dunkirk, ultimul film al lui Christopher Nolan (noul Kubrik, în opinia mea) am re-înțeles românismul și, cumva, am ieșit din sală mai mândru că sunt român și, în general, mai patriot.

Fac o paranteză pentru a nota (încă o dată, pentru cine m-a mai citit) eșecul elitelor cinematografice de la noi de a găsi nuanța care să capteze și să exprime tragica subtilitate a patriotismului românesc. După 25 de ani de cinema ”liber”, de la Caranfil la Puiu, trecând prin Mungiu, nu avem încă ideea și filosofia care să exprime și să inspire ceea ce suntem. Defetism minor, filosofii laterale, distracție jmecheră, profunzimi goale, asta da, asta le-a ieșit autorilor români de cinema. Dar ”aia”, singura care conta, nu, deloc. I-a ieșit, în schimb, lui Nolan, în Dunkirk, în 2 ore în care arată că este eroism în eșec, chiar dacă tu, cel care eșuează, încă nu o știe. Eu cred că în România, fiecare zi este un Dunkirk, iar fiecare român este un soldat abandonat de conducători pe o plajă a morții, un soldat aflat într-o disperată căutare a unei bărcuțe cu care să-și salveze viața, mereu în alertă, privind mereu în sus cu spaima de următoarea pacoste, de următoarea năpastă. Apoi, cumva, acest biet soldat o scoate la capăt. Victorie? Da. Poate că nu avem noi, ca stat și națiune, mari victorii în mari bătălii, dar mie mi se pare că victoria asta a noastră, așa prăpădită cum pare ea, este mai valoroasă tocmai fiindcă este făcută din milioane și milioane de mici victorii personale, cotidiene, victorii care, adesea, nu sunt nimic mai mult decât un ”am scos-o la capăt și azi”. Eu cred că victoria asta colectivă este, de fapt, D-Day-ul nostru cel de tote zilele și merită onorat ca atare. Și nu-mi place să zic asta, dar n-am încotro: du-te să vezi acest film american ca să nu-ți mai fie jenă că ești român (dacă, cumva, ți-a fost vreodată). Zic.

LATER EDIT: Apropo de poza din ilustrația articolului. Imaginea soldatului care întoarce fața spre cameră dintr-o mare de caschete ne este familiară nouă din filmul ”Pădurea spânzuraților” (1964) al lui Ciulei, și ai zice că Nolan s-a inspirat de acolo, însă nu este așa, Ciulei a luat-o din ”Paths of glory” (1957), de la Kubrik, iar Kubrik din ” All Quiet on the Western Front” (1930), al lui Lewis Milestone, Milestone fiind, de fapt, un român moldovean de origine evreiască, pe nume Leib Milstein, născut la Chișinău. Ca să vezi 🙂

Călin Georgescu