Publicitate

Jeep

Cum ne va salva Halep de noi înșine

Simona are un loc aparte printre purtătorii noștri de ambiții și aspirații, și nu este defel un loc de invidiat. Când câștigă, parcă ni se pare normal, nu-i mare scofală. Însă când este înfrântă, e dezastru și o scoatem definitiv de la inimă.. definitv, dar până la următorul turneu, când, îi mai acordăm, cu inima strânsă, cu țârâita, încă puțină emoție, încă puțin din speranțele noastre, că poate-poate, cine știe, de data asta câștigă turneul ăla, oricare. Ce nu-i iertăm lui este că prea seamănă cu noi. Muncește mult, dar fără glorie. Trage tare, merge bine, dar când e să ia premiul, fleoșc, ceva se întâmplă, o pișcă o buburuză, o muguruză și trebuie să o ia de la capăt, ca într-un înnebunitor ”Nu te supăra frate”, unde, chiar înainte de final, pici mereu pe căsuța fatală care te aruncă la început de joc. Iar asta prea seamănă cu viața noastră cea de toate zilele. Și noi nu vrem un campion care seamănă cu noi, unul care trage din greu la șaiba wimbledoanelor, vrem mai bine unul ca Ilie Năstase, care, bine-ok, să piardă, dar să piardă frumos, genial, la mișto chiar. Dar câștigă cu sudoare și pierde cu obidă, ca un salahor al tenisului mondial, care are tot ce-i trebuie, mai puțin ”aia”, adică sângele albastru al unei mentalități de celebritate care, întâmplător, joacă tenis, așa cum, în fotbal, e Ronaldo. Acum aflu că își ia forța mentală citind citate motivaționale pe net, ca un om normal. Nu-mi place că știu asta. Din păcate, la nivelul la care aspiră Simona să fie (și noi alături de ea) normalitatea este cel mai mare handicap. Or, acesta ar trebui să fie numai handicapul nostru, al suporterilor, și nu al idolilor noștri, de la care așteptăm, de fapt, un singur lucru: să ne vindece de povara normalității. De aceea, așteptările noastre de la au devenit mari, poate prea mari. Acum, singurul lucru care ne mai poate satisface, nu este să ia Wimbledonul, sau Roland Garros-ul, sau să devină numărul unu mondial, ci s-o vedem, în sfârșit, pe , că-și iese din sine, că se face din om, neom, ba încă și mai bine, supraom. Că numai o care își iese din sine ne mai poate scoate și pe noi din noi înșine.

Călin Georgescu

Citește în ȘtiriOnline.TV