Cei care plătesc cu țara

Cei care plătesc cu țara

Ca atunci când se ridică cortina la operă pe neașteptate în mijlocul ariei și publicul îl vede în spatele corului pe regizorul care dă indicații din culise, tot așa și cu protestul care s-a terminat brusc și a rămas Johannis la vedere, singur cu sloganurile care îi convin: jos guvernul și bugetul lor, sus referendumul meu. Nu sunt mesaje de Președinte, ci mesaje de activist care vrea să-și aducă oamenii la putere. Căci, ce vrea Johannis, pe scurt: hai să-mi aduc eu turcanii și macoveii mei la butoane, butoanele alea care pun un ban ușor în buzunarul Corporației, împreună cu un pietroi greu în sacul grijilor românului. Eu, unul, nu-s socialist, nici pe departe, respect corporatismul, așa cum respect orice business bine făcut. Dar nu confund corporatismul cu soluția-minune și universală la toate bolile de care suferă Statul și Națiunea. Și, în nici un caz, nu-l confund cu lupta anticorupție. Fiind hârșit în corporatisme, sunt sceptic. Am mai scris aici că nu pot toți politicienii români, la un loc, să fure, cât poate să ia Corporația cu acte în regulă. Și nu sunt singurul care crede asta.  De exemplu, pe pagina de Facebook Știri Online TV, am citat un interviu relevant, o analiză post-anticorupție a magistratului italian Piercamillo Davigo, un fel de Kovesi, care a făcut în Italia, în anii 90, ce face falanga procurorilor acum la noi. Complet dezamăgit de direcția în care a luat-o, după 25 de ani, lupta anticorupție din Italia, Davigo spune că, după ce ”lupta” a fost câștigată, corupția nu doar că a crescut ca fenomen și impact economic, dar a devenit și mai greu de combătut, deoarece a fost înlocuită de corupția operată transnațional, exact acel gen de corupție invizibilă care nu mai dă șpagă la primar, dar schimbă guverne, dă legi și anulează (sau creează) frontiere economice convenabile Corporației. De aceea, ce m-a surprins în timpul protestelor a fost fascinația tineretului pentru Corporație. Credeam că-s mai sprinteni în înțelegerea lumii, precum și în sesizarea superbei (deși, uneori, obositoarei) identități românești .  Înțeleg faptul că jobul la multinațională este un job la mare preț acum, fiindcă dă rigoare și disciplină (ba adesea, și identitate), celor care n-au deja de-acasă. Dar să te oferi voluntar pentru a milita în favoarea Corporației, adică a unei persoane juridice care nu dă, în final, doi bani pe tine, și care caută mereu un soft de computer care să-ți ia jobul tău drag,  inclusiv în timpul în care tu te zgribulești în piață cu pancarta în mână, asta nu mai înțeleg. Deci, nici vorbă să fiu solidar. Ca să fiu și mai clar. Într-o seară, la proteste, am recunoscut în mulțime câteva tinere corporatiste bancare. Cu elan și vioiciune, scandau lozinci haioase, admirând prezența președintelui unei bănci austriece printre manifestanți, spre deliciul celor din jur. Văzându-le, mi-am amintit imediat de filialele din Londra ale acelei bănci, filiale unde personalul bancar a dispărut complet, interfața cu clientul fiind acum un simplu ecran, de unde un singur funcționar administra relația cu clienții din mai multe filiale. Și asta nu fiindcă clientul băncii ar prefera un ecran în locul unei persoane, ci doar fiindcă este mai rentabil pentru bancă.  D-aia zic, mai încet cu Corporația care aduce Vestul în Est și încă și mai încet cu activistul său de frunte, Johannis. Fiindcă ce-ți ia corporația pentru deranjul de a-ți moderniza țara, nu este ”corupția din țară”, ci este chiar țara.

Iată, de exemplu, în filmul No Escape (2015) cum explică agentul secret Hammond (Pierce Brosnan) cum se face ”modernizarea” unei țări:

”Am venit în această țară pentru că avem interese în regiune, noi, țara noastră, adică corporațiile care au interese aici. Mai întâi apar eu, drăguț și prietenos, oferindu-le un împrumut ca să plătească pentru modernizare, deși noi știm dinainte că nu-și pot permite asta. Apoi le construim centrale energetice, rețele de apă, autostrăzi, nu contează, orice. Și când ei nu-și pot plăti datoria, atunci îi avem la mână și țara lor devine proprietatea noastră.” 

Călin Georgescu

Fondator, Director Editorial