Restaurarea demnităţii naţionale

Restaurarea demnităţii naţionale

Dacă aş fi Preşedinte, aş iniţia imediat un program naţional de educaţie patriotică pentru restaurarea sentimentului demnităţii naţionale. Nu putem merge înainte fără a scăpa, o dată pentru totdeauna, de sentimentul de inferioritate pe care mulţi dintre români încă îl mai simt undeva în suflet. De sentimentul de vină pentru că nu ne-am zbătut destul în comunism, nu ca să scăpăm de comunişti, pentru că în geopolitica vremurilor, nu era posibil, dar măcar pentru a-i face să nu se mai simtă atât de confortabil. Aş începe prin a discuta deschis despre anii 90, despre statutul României de ţară învinsă, alături de statele fostului Bloc Comunist. Aş discuta deschis despre sentimentul înfrângerii, un sentiment care a stat ascuns în subteranele conştiinţei naţionale. Despre cum ne bucuram în public, că a căzut comunismul, în timp ce ne învinovăţeam pe noi înşine că l-am îndurat atâta timp. Acest sentiment ne-a ţinut trei decenii cu capul plecat, cu convingerea nocivă că merităm tot ce ni se întâmplă. Naţiunea comunistă a dispărut ca şi cum n-ar fi fost, iar în locul ei a rămas o Naţiune timorată, înfricoşată de schimbare, de ziua de mâine. Cu capul plecat în faţa celor care ne-au eliberat, cu teama de a le da peste mâini profitorilor tranziţei, cu teama de nu rămâne de căruţă, am acceptat orice ne-a venit, crezând că merităm ce-i mai rău. Că avem de ispăşit. Că ne vom mântui îndurând. A fost o greşeală. Nu ne-am dat seama că ispăşisem deja, că eram deja mântuiţi. Comunismul, ceauşismul, sunt sisteme sociale abominabile şi nu ne-a fost uşor să trăim cu capul plecat în timp ce ni se cerea să spunem cât suntem de mândri. Am plătit deja conformismul părinţilor noştri. Ei s-au conformat, mai mult de nevoie, unui sistem blestemat. Au plătit scump preţul conformismului şi l-au plătit de două ori. Au plătit, o dată, în ceauşism, trăind cinci decenii cu frica de a vorbi liber. Au plătit, mai apoi, în tranziţie, cu frica de sărăcie. Este deja de ajuns. Aproape opt decenii de frică, aceasta este plată destul! Fiindcă această frică a fost mai mult decât ispăşire, a fost un dezastru pentru noi toţi. Dacă frica părinţilor noştri este cea care l-a ţinut la putere pe Ceauşescu, frica de sărăcie i-a adus la putere pe politicienii tranziţiei, cei care au adus Statul Naţiunea în starea nenorocită de azi. În plus, în tot acest timp, ura şi-a făcut loc printre noi. „Ura este răzbunarea pentru frica pe care ai simţit-o”, spunea un scriitor. Am ajuns să ne urâm între noi pentru frica pe care n-au făcut să o simţit aceşti politicieni iresponsabili. Unii spun că ne merităm soarta, pentru că noi i-am votat. Dar nu este aşa. Politicienii care au creat frică şi îndoială tocmai pentru a fi votaţi, păpuşarii de oameni, aceştia sunt de vină, fiindcă ei sunt sursa fricii şi a urii dintre noi. Dar nimeni nu are dreptul să ne facă se simţim inferiori, să ne inducă teama. De aceea, noi, românii, vom şterge atât frica, cât şi amintirea ei şi vom rămâne aici. În schimb, creatorii de frică, păpuşarii, mafia şi corupţii, cei care nu au demnitatea de a pleca de bunăvoie, aceştia vor pleca.

Naţiunea a mai plătit înfrângerea Statului în jocul geopolitic al lumii şi prin umilinţă. Umilinţa de a a vedea cum foştii nomenclaturişti ceauşişti primesc încrederea Vestului şi devin capitalişti, însuşindu-şi banii şi resursele Statului. Umilinţa de a vedea că românii nu sunt susţinuţi de Stat în faţa avansului capitalului străin. Umilinţa de a fi nevoiţi să tacă în faţa corupţiei, aşa cum, părinţii lor tăceau în ceauşism. Naţiunea a plătit scump înfrângerea. A plătit cu vieţile părinţilor, care au fost arătaţi cu degetul, sărăciţi şi umiliţi. A plătit cu vieţile tinerilor care au fugit în lume, care au fugit de corupţie, minciună şi sărăcie. A plătit cu resurse preţioase, vândute şi irosite de aceşti politicieni ca şi cum n-ar face doi bani. Resurse financiare, resurse naturale, resurse umane. Gata. De-acum, considerăm că am plătit destul şi cu pe deasupra, că am plătit preţul pentru toate generaţiile care şi-au călcat pe demnitate pentru a supravieţui. Suntem la zi cu plata. Ne-am achitat datoriile morale faţă de înaintaşi, datoriile faţă de învingători. De-acum, este momentul să ne achităm datoriile faţă de destinul nostru naţional şi pretindem de la învingătorii noştri de ieri, actualii noştri parteneri europeni şi internaţionali, egalitate şi respect. De azi, putem pretinde să stăm alături de învingători, cu conştiinţa curată.

Şi pentru asta trebuie să începem imediat să pretindem respect de la noi înşine. Pentru a fi respectaţi de alţii, trebuie să ne respectăm pe noi înşine. Ura dintre noi trebuie aruncată la gunoi, ca fiind ceva străin nouă, toxic, nociv, o boală care n-a fost dată doar pentru a ne dezbina şi a ne distruge. Vom începe apoi, să ne acceptăm aşa cum suntem, buni sau răi, aşa cum am reuşit să ieşim din teribilele încercări prin care am trecut ca Naţiune în ultimele decenii. Mulţi români pe care îi admirăm şi care ne-ar fi putut inspira nu mai sunt cu noi. Dar asta nu înseamnă că nu mai avem valoare, valori. Valorile sunt aici, şi le vom vedea imediat ce ne vom spăla ochii de amintirea fricii, imediat ce nu vom mai fi orbiţi de ură.

Acum, o etapă a destinului nostru s-a sfârşit şi ne pregătim pentru următoarea. Azi, nu suntem printre premianţii Europei. Dar suntem totuşi aici, în lumea civilizată, acolo unde trebuie şi avem dreptul să fim. Este adevărat, până acum nu am luat premiul cel mare, dar există o şi demnitate a celui care a reuşit să termine cursa, în ciuda tuturor piedicilor şi vicisitudinlor de pe traseu. Vom lua această demnitate, o vom preţui, o vom spori şi o vom folosi pentru a câştiga data viitoare. Avem datele de bază, avem resursele  necesare şi, dacă nu vom uita cine suntem, vom dobândi şi mentalitatea de învingători de care avem nevoie pentru a străluci între naţiunile Europei. Mulţi, chiar şi unii dintre noi, au vrut să ne ascundem identitatea pentru a putea supravieţui. Poate că unii şi-au ascuns-o, un timp. Dar, mai mult ca sigur, nu au uitat-o. Acum este momentul să-şi amintească faptul că ţelul nostru nu este supravieţuirea, ca până acum, ci succesul, performanţa, victoria. Poate că, în tot acest timp, ne-am obişnuit să vrem puţin. Nu avem de ce. Suntem mai buni de-atât. Însă numai prin exersarea demnităţii noastre personale şi naţionale vom şterge din amintire lipsurile şi umilinţele din trecut şi ne vom orienta către succesul nostru ca Stat şi ca Naţiune în viitor.

Ne vom recupera identitatea şi demnitatea şi vom cere egalitate în drepturi egale cu orice cetăţean din orice stat al Europei, o libertate şi egalitate care încă nu a trecut complet de pe hârtie în realitate. Vom cere adevărata liberă circulaţie, acces la spaţiul Schengen, imediat, fără amânare. Vom cere garanţii că românii care tranzitează sau se stabilesc în alte ţări ale Uniunii nu mai sunt trataţi ca, pe vremuri, negrii în America. În toate privinţele, societatea românească este azi mai tolerantă şi mai incluzivă cu cetăţenii din alte state europene, decât cetăţenii oricărui stat european cu românii. Vrem reciprocitate. Este responsabilitatea celorlalate state europene să îşi educe proprii cetăţeni pentru a acorda şi românilor privilegiul toleranţei şi egalităţii. Da, avem cetăţeni care comit infracţiuni în statele avansate ale Europei, afactând credibilitatea românilor oneşti şi muncitori, imaginea României în lume. Noi vom lua măsuri imediate împotriva lor, inclusiv prin înăsprirea pedepselor pentru infracţiunile comise în afara ţării. Cerem măsuri imediate de la partenerii noştri europeni pentru intrarea în normalitate. Dar sancţionarea tacită sau explicită prin declasarea României în Europa trebuie să înceteze. România este stat european democratic, membru NATO şi azi nu mai avem de ce să fim trataţi ca un Stat inferior doar pentru că am fost un Stat comunist. Să nu uităm niciodată că, acum şapte decenii, România nu a aderat de bună-voie la comunism, la statutul de satelit al Rusiei, pe atunci, Uniunea Sovietică. O decizie nefericită a fostului rege Carol al II lea, tancurile sovietice, alături de retragerea sprijinului de la aliaţilor noştri de atunci, acestea sunt elementele care au adus la noi, mai întîi, plaga comunismului şi apoi, blestemul ceauşismului. Nu vom şterge din istorie monarhia română, nici dezastrul adus de sovietici, nu vom exclude ceauşismul din cărţi, aşa cum nu vom uita nici disponibilitatea aliaţilor noştri de atunci de a ne lăsa la greu.

Ne bazăm cu toată încrederea pe aliaţii de azi, pe Uniunea Europeană şi NATO pentru a sta alături de noi şi a descuraja eventualele tendinţe expansioniste ale Rusiei, dar vom lua măsuri şi pentru ca, la nevoie, dacă intersele aliaţilor le vor impune să ne abandoneze din nou, să ne putem apăra singuri de Rusia, aşa cum n-am făcut-o în urmă cu 70 de ani, dar ar fi fost bine să o facem. Crimele, abuzurile, umilinţele la care a fost supusă naţiunea sub comunism, nu a meritat confortul de a ne refuza lupta împotriva sovieticilor. Nu, nu respingem Rusia din principiu. Dar vom prefera întotdeauna să ne asociem şi să ne inspirăm, nu de la Est, ci de la Vest, de la Statele şi Naţiunile care reprezintă vârful civilizaţiei, aşa cum sunt Uniunea Europeamă, SUA, Marea Britanie şi alţii. Căutăm cu privirea spre liderii civilizaţiei, spre naţiunile de succes, care promovează libertatea, umanismul, meritul şi performanţa. Influenţa acestor Naţiuni este binevenită, inspiraţia de la aceste State este nepreţuită. Din acest punct de vedere, nu avem alegere. Iar această alegere ne aliniază fără nici un echivoc priorităţile şi filiaţiile. Însă, de pe această poziţie, vom face tot ce este posibil pentru a fi repectaţi şi angrenaţi, nu remorcaţi.

Noua definiţie a demnităţii naţionale trebuie să includă o claritate a scopului şi hotărârea de a cere mai mult de la noi înşine şi de la partenerii noştri decât până acum. Noua matematică a demnităţii este simplă. Orice slăbiciune pe care ne-o acordăm, noi, ca cetăţeni, duce la slăbiciunea Naţiunii şi a Statului. Slăbiciunile noastre îi încurajează pe inamicii Naţiunii, iar cei mai periculoşi nu sunt în afară, ci chiar aici, printre noi: incompetenţii, corupţii, hoţii, mincinoşii, păpuşarii de oameni. Este un gest de minimă igienă şi demnitate să îi marginalizăm acum pe cei care azi continuă să profite de slăbiciunile noastre. Iar apoi să eliminăm din viaţa publică aceste slăbiciuni, una câte una, pentru a-i descuraja, pe viitor, pe alţii ca ei, să ne tragă în jos. Restaurarea demnităţii naţionale începe cu restaurarea demnităţii fiecărui cetăţean, în primul rând în sinea noastră, faţă de propria noastră conştiinţă, apoi la noi acasă, în familie, sau la muncă şi în societate. Tot ce avem de făcut este să nu ne mai dăm voie să ne înjosim pe noi înşine acceptând să fim mai puţin decât putem fi, ca oameni, ca profesionişti şi ca români. Dacă aş fi Preşedinte, aş iniţia imediat un program naţional de educaţie patriotică pentru restaurarea demnităţii naţionale, ca principala sursă de energie sufletească pentru progresul Naţiunii.

Georgescu Călin